Derivate financiare Part 5-Principalele tipuri de ordine bursiere

Untitled

Un element important în derularea tranzacţiilor bursiere de orice tip îl constituie ordinele pe care clienţii le pot da brokerului. Clientul trebuie să ştie ce fel de ordine poate da brokerului şi modul în care sunt ordinele sunt executate.

Un ordin este prin definiţie o instrucţiune dată direct brokerului de a întreprinde o anumită acţiune în contul celui care dă ordinul . Un ordin are şapte părţi, fiecare conţinând anumite instrucţiuni. Aceste instrucţiuni se referă la:

1. Tipul operaţiei: cel care dă ordinul trebuie să indice dacă este vorba despre o operaţie de vânzare sau de cumpărare. În cazul vânzării trebuie precizat dacă aceasta este acoperită (long – vânzătorul deţine titlurile pe care doreşte să le pună în vânzare) sau este descoperită (short – vânzătorul nu deţine titlurile pe care doreşte să le pună în vânzare). În cazul în care este vorba despre cumpărare, intermediarul tranzacţiei trebuie să ştie dacă cel care a dat ordinul deţine banii necesari cumpărării titlurilor în cauză sau cumpărarea se face pe credit, de regulă acordat de societatea de brokeraj la care este angajat intermediarul. Nici una dintre situaţiile menţionate mai sus nu are influenţă asupra modului de executare a ordinului;

2. Tipul de titlu tranzacţionat: acţiuni, obligaţiuni, contracte futures, contracte de opţiune;

3. Cantitatea tranzacţionată adică dacă este vorba de unul sau de 10 contracte tranzacţionate;

4. Luna pentru care se încheie tranzacţia de exemplu Martie sau Iunie;

5. Bursa pe care ordinul trebuie să fie executat;

6. Preţul, de exemplu dacă este vorba despre un ordin la piaţă sau un ordin limită;

7. Perioada de timp în care ordinul este valabil, de exemplu o zi sau ‘Bun până la anulare’.

Aceste elemente sunt părţi componente ale oricărui ordin. Faptul că ele pot fi diferite de la un ordin la altul dă posibilitatea celui care tranzacţionează să decidă ce fel de ordin bursier va emite.

În cazul tranzacţiilor cu opţiuni ordinele bursiere trebuie să mai conţină:

– tipul opţiunii: CALL sau PUT;
– activul de bază al opţiunii sau clasa opţiunii;
– preţul de exercitare al opţiunii;
– data expirării opţiunii;
– numărul de contracte de opţiune care fac obiectul ordinului.

Principalele tipuri de ordine acceptate la orice bursă sunt:

– ordinul “la piaţă”;
– ordinul la curs limitat;
– ordinul stop.

Ordinul “la piaţă” sau la cel mai bun curs (market order sau aux mieux ) Este ordinul dat brokerului de a executa o tranzacţie la preţul pieţei existent în momentul execuţiei. Acest ordin trebuie executat imediat ce este primit de intermediar, la cel mai bun preţ disponibil în acel moment. Un ordin de cumpărare “la piaţă” cere intermediarului să-l execute la cel mai mic preţ cu care titlurile sunt oferite spre vânzare în momentul în care acesta (intermediarul) poate să dea curs ordinului primit. În cazul ordinului de vânzare “la piaţă”, dacă vânzătorul deţine efectiv titlurile, intermediarului i se cere să execute ordinul la cel mai mare preţ pe care cumpărătorii îl oferă pe piaţă în momentul în care acesta (intermediarul) poate să dea curs ordinului primit. În general, intervalul de timp scurs din momentul primirii până în momentul executării ordinului trebuie să fie foarte scurt. Dacă brokerul este incapabil să execute cu succes ordinul primit, ceea ce este greu de demonstrat, înseamnă că acesta a pierdut piaţa, iar societatea de brokeraj la care este angajat brokerul trebuie să-i acopere clientului orice pierdere datorată greşelii, incompetenţei, respectivului broker.

Ordinul limită sau ordinul la curs limitat este cel de al doilea tip de ordine bursiere utilizate în bursă. Pe piaţa românească, acesta este tipul de ordin cel mai frecvent utilizat de clienţi şi implicit de intermediari. Acest tip de ordin stabileşte:

– fie preţul maxim pe care cel care a dat ordinul este dispus să-l plătească în cazul în care cumpără titluri de pe piaţă, fiind în acest caz limită maximă;
– fie preţul minim pe care cel care a lansat ordinul este dispus să îl accepte în cazul în care vinde respectivele titluri pe piaţă.

În cazul acestui tip de ordin, intermediarul nu poate să depăşească, să încalce limitele indicate de client. Ordinul limită poate să includă, în plus instrucţiunea sau mai bine (or better). În această situaţie, intermediarul poate să cumpere titlurile la orice preţ care se găseşte sub limita stabilită de către client, sau să vândă titlurile peste limita stabilită de către client şi trebuie să acţioneze imediat ce această oportunitate apare. Practic, dacă apare această specificaţie intermediarul are o libertate de mişcare mai mare în luarea deciziei de vânzare sau cumpărare, în plus cresc şi şansele de câştig ale clientului acestuia.

Ordinele limită au avantajul că îi protejează pe cei care le folosesc de a cumpăra un anumit titlu mai scump decât doresc sau de a vinde un titlu mai ieftin decât doresc. Prezintă, însă dezavantajul că, dacă limitele sunt greşit stabilite, adică în stabilirea lor nu se ţine cont de evoluţia preţurilor de pe piaţă, s-ar putea ca ele (ordinele limită) să nu fie niciodată executate.

Ordinele stop se constituie ca a treia mare categorie de ordine bursiere frecvent utilizate pe orice piaţă de acest gen. Menţiunea stop care însoţeşte ordinul este, de fapt, un “memorandum” care transformă ordinul stop într-un ordin “la piaţă” numai dacă tranzacţia se poate încheia la acelaşi preţ cu cel indicat prin specificaţia stop sau dincolo de preţul stop stabilit de client. Deci, ordinul stop spre deosebire de ordinul limită se execută numai dacă preţul de pe piaţă este egal sau depăşeşte (în cazul cumpărării) preţul stop sau dacă este egal cu sau mai mic (în cazul vânzării) decât preţul stop stabilit de client. Se poate observa că ordinele stop sunt ordine care accentuează tendinţa de evoluţie a pieţei, încurajează tendinţa de creştere a acesteia când ea este în creştere şi accentuează tendinţa de scădere în perioadele în care lipsa de interes se face simţită, aceasta din cauza modului în care sunt executate.

Din păcate, multă lume confundă ordinele limită cu ordinele stop, pe piaţa românească, din această cauză, cele din urmă (ordinele stop) sunt prea puţin utilizate.

Un ordin stop de cumpărare, poate fi introdus pentru unul din următoarele motive:

– pentru a reduce o pierdere în cazul în care un investitor a dat un ordin anterior pentru vânzarea descoperită a titlurilor în cauză;
– pentru a ‚închide’ profitul obţinut ca urmare a unei vânzări descoperite, anterioare.
Un ordin stop de vânzare poate fi introdus:
– pentru a proteja un profit ce s-a obţinut ca urmare a achiziţionării anterioare a titlurilor în cauză;
– pentru a reduce o pierdere pentru titlurile cumpărate anterior şi al căror preţ pe piaţă este în scădere.

Din combinarea ordinelor stop cu ordinele limită apare un ordinul STOP limită. Acest tip de ordin, devine un ordin limită clasic imediat ce preţul STOP a fost atins sau depăşit.
Ordinele bursiere mai sus amintite pot conţine în plus o serie de instrucţiuni adiţionale .

Din punct de vedere al duratei în timp în care un ordin este activ întâlnim următoarele instrucţiuni:

– bun până la anulare sau ordin deschis (good through cancel – GTC-) –ordinul este activ până când este anulat;
– bun pentru o lună (good through mounth-GTM-) – ordinul este activ până în ultima zi de tranzacţionare din luna în care a fost introdus de către client;
– bun pentru o săptămână (good through week -GTW-) – ordinul este activ până în ultima zi de tranzacţionare din săptămâna în care a fost introdus de către client;
– bun pentru o zi (good through day -GTD- sau dayorder) – ordinul este activ până la sfârşitul zilei de tranzacţionare în care a fost introdus de către client.

O altă grupă de instrucţiuni se referă direct sau indirect la numărul de titluri, contracte care fac obiectul ordinului introdus de către client, şi mai precis la modul de executare a ordinului din acest punct de vedere:

– totul sau nimic (all or none) – se referă la faptul că ordinul trebuie efectuat în întregime sau deloc;
– execută sau anulează (fill or kill –FOK-) – este o instrucţiune care se pretează a fi amintită şi în cadrul primei grupe de instrucţiuni deoarece pe de o parte ea se poate referi la executarea imediată a ordinului dacă s-a atins preţul prevăzut prin ordin, iar dacă executarea lui nu este posibilă se procedează la anularea sa. Pe de altă parte ordinul FOK poate fi executat parţial sau total. Dacă se execută parţial, partea rămasă neexecutată este imediat anulată. Ordinul ce are ataşată această instrucţiune este numit de către specialişti şi “Ordin Rapid” (Quick Order).
– Imediat sau anulează (immediate or cancel) – în acest caz dacă ordinul nu este executat imediat ce a fost primit el va fi anulat.

Un alt grup de instrucţiuni se referă la preţul la care ordinul ar trebui să fie executat:
– numai la deschidere (at the opening sau opening only) – dacă brokerul nu a reuşit să execute ordinul în timpul deschiderii oficiale a sesiunii de tranzacţionare din ziua pentru care a fost dat ordinul, acesta va fi anulat.
– Numai la închidere (at the close sau Market On Close – MOK) – ordinul care are prevăzută această instrucţiune adiţională trebuie executat numai în timpul închiderii oficiale a sesiunii de tranzacţionare din ziua în care a fost dat ordinul respectiv, în cazul în care brokerul nu reuşeşte să îl execute acesta fiind anulat.
Lista instrucţiunilor adiţionale nu se opreşte aici, am ţinut să le amintim pe cele mai frecvent utilizate pe pieţele bursiere. Aceste instrucţiuni sunt foarte numeroase şi pot să difere în unele cazuri de la o bursă la alta.

Află mai multe despre derivatele financiare!

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.