Corelaţii macroeconomice între venituri, cheltuieli, economii şi P.I.B

La nivelul unei economii naţionale se poate afirma, prin definiţie, că produsele realizate (ca produse finite) în cadrul acesteia, în expresie bănească, sunt egale cu veniturile obţinute, respectiv cu suma diferitelor forme de utilizare a acestora. Vânzarea produselor compensează eforturile depuse pentru realizarea acestora, venitul astfel obţinut acoperind costul utilizării diferiţilor factori de producţie, care vor primi remuneraţia cuvenită (salariu, dividend, profit, rentă etc.).

Aceste remuneraţii, la rândul lor, vor fi cheltuite sau vor fi economisite. Sumele cheltuite la nivel macroeconomic vor finanţa producţia, închizând astfel cercul fluxurilor valorice, în timp ce sumele economisite, vor avea tendinţa să iasă din circuitul economic, urmând ca ulterior să fie reintroduse în aceasta, pe diverse căi (prezentate ulterior).

Acest circuit poate fi analizat din mai multe puncte de vedere, cel mai relevant fiind descrierea, prin modalităţi diferite, a principalului agregat macroeconomic al contabilităţii naţionale, ce reflectă performanţele acesteia, adică a produsului intern brut (P.I.B.). Acest indicator poate fi definit prin următoarele metode:

a) din punctul de vedere al cheltuielilor efectuate pentru obţinerea de produse finite:

P.I.B. = C + I + G + (E – M), unde:

P.I.B. = produsul intern brut (preţuri de piaţă);

C = cheltuielile de consum final ale populaţiei şi agenţilor economici;

I = cheltuielile brute efectuate pentru investiţii în cadrul economiei naţionale (formarea burtă de capital fix);

G = sumele cheltuite de administraţia publică pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii;

E = exporturi; M = importuri;

(E – M) = exportul net.

b)  din punct de vedere al veniturilor din care se formează PIB-ul, se poate construi relaţia:

P.I.B. = w + i + r + p + d + t, unde:

w = venituri salariale;

i = venituri de tip dobândă;

r = venituri din alocaţii, respectiv de tip rentă; p = profiturile;

d = amortizările în sectorul productiv;

t = venituri indirecte ale administraţiei publice din impozite.

c) din punct de vedere a utilizării acestor venituri:

P.I.B. = C + S + T + Rf, unde:

C = cheltuielile de consum ale populaţiei şi agenţilor economici;

S = economiile populaţiei şi agenţilor economici;

T =impozite plătite către administraţia publică (din care se scad dobânzile, transferurile şi alte forme de subvenţionare);

Rf = transferurile băneşti nete, efectuate către alte state de către cetăţenii ţării.

Dacă avem în vedere faptul că cele trei relaţii reprezintă forme diferite de descriere ale aceluiaşi indicator, putem construi relaţia:

C + I + G + (E – M) = P.I.B. = C + S +T +Rf, de unde rezultă că: I = S + (T – G) + (M – E + Rf)

Putem afirma deci că o economie poate efectua investiţii numai până la nivelul economisirilor făcute de către populaţie şi de sectorul productiv (S), de către administraţia publică (T – G) şi de către sectorul extern (M – E + Rf, adică balanţa de plăţi externe).

De aici rezultă faptul că economisirile făcute de către populaţie şi agenţii economici nu pot fi folosite în întregime pentru investiţii în cazul în care deficitul bugetar, respectiv deficitul balanţei de plăţi externe necesită finanţare. Însă, fără investiţii nu se poate realiza un spor de producţie şi implicit o creştere economică. Presupunând că, atât bugetul, cât şi balanţa de plăţi externe se află în echilibru (T – G = 0 şi M – E + Rf = 0), relaţia se simplifică:

I = S,

adică investiţiile vor fi egale cu economisirile populaţiei şi ale agenţilor economici.

În realitate însă, această egalitate se verifică numai statistic deoarece, în fapt, între deciziile de economisire şi cele de investiţii vor exista întotdeauna decalaje atât în timp cât şi în spaţiu şi volum.

În afară de P.I.B., văzut ca principal indicator macroeconomic care reflectă valoarea adăugată brută creată de către factorii de producţie din interiorul ţării, o serie de indicatori precum venitul naţional disponibil sau venitul personal al populaţiei trebuie analizaţi pentru a ne putea forma o imagine completă privind sursele de formare ale economiilor populaţiei, structura şi dinamica acestora.

Astfel, conform metodei repartiţiei utilizate în determinarea mărimii venitului naţional, acesta va fi reprezentat de către însumarea veniturilor din salarii, rente, dobânzi (dobânda netă = cu dobânda încasată – dobânda plătită) şi profituri.

Dacă venitul naţional creat este corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea (soldul transferurilor curente cu exteriorul) se obţine venitul naţional disponibil. Acest indicator este utilizat la analizele privind veniturile şi consumul membrilor societăţii şi a investiţiilor.

Dacă din venitul naţional disponibil scădem elementele din venitul naţional care nu revin populaţiei (impozitul pe profit, contribuţia pentru asigurări sociale etc.) şi adăugăm veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, burse, alocaţii etc.) obţinem indicatorul venitului personal al populaţiei (al gospodăriilor).

Dacă scădem din veniturile personale ale populaţiei impozitele şi taxele plătite de aceasta, vom obţine venitul disponibil al populaţiei (gospodăriilor), care exprimă disponibilitatea acesteia pentru consum şi economisire.

Venitul naţional disponibil este un venit net, la care dacă vom adăuga amortizarea vom obţine venitul brut disponibil.

Partea din venitul disponibil brut care nu a fost folosită pentru consumul final, fiind destinată acumulării de active fizice sau financiare va reprezenta economia brută.

Dacă vom ţine seama de raportul existent între venitul brut disponibil, consumul final şi economia brută, precum şi de soldul operaţiilor de repartiţie vom obţine capacitatea sau necesarul de finanţare a naţiunii, respectiv a gospodăriilor populaţiei.

  • În cele ce urmează vom prezenta, pe baza Anuarului Statistic al României, evoluţia principalilor indicatori macroeconomici de rezultate şi utilizarea lor.

Produsul intern brut, pe categorii de utilizări (mld. lei preţuri curente).

1

În ceea ce priveşte indicii P.I.B. pe categorii de utilizări, s-a înregistrat următoarea evoluţie:

2

Dinamica principalelor agregate macroeconomice care reflectă situaţia veniturilor şi a consumului la nivelul gospodăriilor populaţiei a fost următoarea:

3

Raportate la populaţia ţării, principalele agregate macroeconomice pe locuitor, exprimate în lei preţuri curente, au înregistrat următoarea evoluţie:

4

De-a lungul unui deceniu de tranziţie, economia naţională a suferit impactul unor şocuri interne şi externe puternice, exteriorizate, în principal, în scăderea P.I.B. – resorbită lent şi treptat – ca urmare a transformărilor structurale din economie – dealtfel inadmisibil de încete, dar, mai ales, datorită programelor drastice, însă inconsecvente, de stabilizare macroeconomică.

Ca urmare, în cadrul de ansamblu al diferitelor politici economice, politica monetară a fost cea care a trasat liniile directoare ale celorlalte tipuri de politici economice: fiscală, bugetară, a veniturilor, a întreprinderilor etc. şi, pe plan mai larg, a influenţat chiar procesul esenţial al tranziţiei – privatizarea.

Întregul arsenal de instrumente şi mijloace de care s-a făcut uz a urmărit, în primul rând, reprimarea inflaţiei. Politica de stabilizare a determinat creşterea arieratelor din economie care, fără a face parte din masa monetară, au preluat unele din funcţiile acesteia, respectiv depăşirea crizei de bani şi flexibilizarea vitezei de circulaţie a banilor.

În condiţiile acestea, stocul real de bani din economie a cunoscut următoarele evoluţii:

5

Sursa: Buletin trimestrial nr. 3/1995, B.N.R.; Buletin lunar nr. 1/2001, B.N.R.; Anuarul Statistic al României, C.N.S., 1999.

*estimări I.N.S.S.E. (Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice).

După ce stocul real de bani a scăzut permanent până în 1993, el a început să crească uşor în 1994 – 1996, ca semn al creşterii lichidităţii în sistemul economic. Elementele structurale ale politicii monetare: politica de preţuri, politica datoriei externe, politica resurselor internaţionale, politica de credit, politica ratei dobânzii, politica cursului de schimb au fost aliniate mai întâi cerinţelor de limitare a excesului cererii şi de reprimare a inflaţiei în vederea eliminării excedentului monetar. Dar şi alte politici economice au cunoscut reverberaţiile comandamentului stabilizării şi relansării economice: politica veniturilor (salarială), politica fiscală, politica bugetară, politica ocupării forţei de muncă etc.

Succesul acestui demers depindea de coerenţa tuturor acestor politici şi de stabilitatea lor, în primul rând, a politicii monetare. Eliminarea excesului nominal al cererii prin manipularea deficitului bugetar şi echilibrarea conturilor întreprinderilor şi ale sistemului bancar, adică stabilizarea macroeconomică, nu s-a desfăşurat ca un proces liniar care să susţină relansarea economică în mod continuu, ascendent. Programul de stabilizare bazat aproape exclusiv pe politici fiscale şi monetare a eşuat datorită incapacităţii de a previziona corect şi a stăpâni procesul inflaţionist. Imperativul creşterii cu orice preţ a utilizării capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă s-a realizat cu preţul decapitalizării întreprinderilor, a creşterii blocajului financiar, cronicizării lipsei de lichidităţi, creşterii vertiginoase a ponderii creditelor neperformante acordate de către bănci (în special de către cele de stat) etc. În aceste condiţii, relansarea economică nu a avut o temelie solidă, astfel că declinul înregistrat de către P.I.B. după 1996 este explicabil.

În 1997 s-a înregistrat din nou o scădere importantă a stocului real de bani, limitată ulterior prin politica monetară restrictivă promovată de autorităţi. Aceasta poate fi caracterizată prin două coordonate de bază: restrângerea permanentă a volumului masei monetare în circulaţie, dublată de promovarea unui leu subevaluat în raport cu principalele valute convertibile.

Depăşirea unor nivele acceptabile ale creşterii anuale a preţurilor (de peste 20%) a condus la o serie de efecte negative, dintre care se pot aminti:

  1. decapitalizarea întreprinderilor şi amânarea deciziilor de restructurare şi retehnologizare;
  2. redistribuirea veniturilor societăţii în discordanţă cu logica remunerării factorilor de producţie în funcţie de eficienţa utilizării acestora.

Instabilitatea cadrului legislativ al reformei a condus la un eşec în atragerea investiţiilor străine, vitale pentru o economie subcapitalizată, în care, pe de altă parte, formarea capitalului intern este grevată de o fiscalitate excesivă.

Întârzierile în procesul de privatizare, lipsa unei restructurări reale a sectorului întreprinderilor de stat au dus la situaţia în care costurile sociale ale tranziţiei să depăşească aşteptările. Astfel, au apărut noi dezechilibre şi factori de instabilitate: şomajul structural, datoria externă substanţială, blocajul financiar generalizat, creşterea permanentă a dimensiunilor economiei subterane, amplificarea proceselor speculative (inclusiv în domeniul bancar) în detrimentul şi pe seama economiei reale, amplificarea tensiunilor sociale etc.

În aceste condiţii trecerea de la stabilizare macroeconomică la relansare, reprezintă nu doar un deziderat, ci o necesitate.

În acest scop, se impune o schimbare de substanţă a politicilor economice, inclusiv a politicii monetare. Nu se poate tinde spre un echilibru financiar solid şi durabil, decât printr-o acţiune coordonată a celor trei elemente fundamentale: moneda, creditul şi bugetul, în concordanţă cu structura şi nevoile economiei naţionale. Transferul centrului de greutate al managementului macro-economic de la nominal la real nu diminuează importanţa politicii monetare, ci o aşează la locul ei firesc, după ce îi exacerbase funcţiile de reglare în scopul eradicării excesului de cerere, pentru a o utiliza exact în scopul invers, cel al stimulării cererii interne.